Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un altfel de drum al Damascului

        de Gela Enea

Volumul autorului hunedorean Ioan Barb, intitulat Cetăţile de scăpare, are girul a doi scriitori, Paul Aretzu şi Ioan Es. Pop. În recomandarea pe care o fac volumului, fiecare constată emergenţa a doi factori de regenerare poetică: Dumnezeu şi tatăl, de altfel, tatăl este un fel de Dumnezeu autohton, de unde şi opţiunea pentru invocarea sau evocarea momentelor de iluminare lăuntrică.

Tabloul în care apare tatăl pare mai degrabă o aură, fiecare gest patern este transfigurat în ritual: „privea visător oiştea lor supusă de povară/ ca gândul lui apăsat de şaua zilei de mâine”, iar în imediateţea fiinţei umane, invocate de poet, se află Dumnezeu: „dar Tu îmi aminteşti că sufletul nu se risipeşte”. Ceva din filonul arghezian se întrevede în versurile în care poetul îl provoacă pe Dumnezeu la un dialog, aşteptând de la el răspunsurile care să-i ofere certitudini existenţiale: „Doamne spune-mi ce sunt acestea/ care mă urăsc şi sfârâie în urma mea/ (…) nu auzi umbra timpului cum suspină prin tălpi…” (Transfigurare). Doar o perfectă conexiune sufletească tată-fiu poate produce efecte dincolo de timp şi de moarte, iar preferinţa pentru imperfectul evocativ sugerează probabilitatea ca tatăl, acum, să străbată tărâmuri inaccesibile celor rămaşi în urmă, celor vii: „obrazul lui arăta ca o hartă cenuşie/ cu râuri şi drumuri pe care le trecuse Isus/ în vremea când umbla pe pământ” (Cetăţile de scăpare).

Poezia lui Ioan Barb este autoreferenţială, ancorată într-un biografism tensionat, retrăit la nivelul conştiinţei şi reevaluat permanent, iar stilistica fiecărui text urmează o derulare aproape cinematografică a gesturilor, aparent banale, cum ar fi: ungerea feliei de pâine, tăiatul bătăturilor din palme cu briciul, băgatul picioarelor în apa din lighean, felul cum răsuceşte o ţigară din foiţa de ziar, uitatul pe geam a pagubă, dar ceea ce-l unicizează nu sunt gesturile şi nici acţiunile, ci poveştile pe care le spune celorlalţi, felul cum înnobilează sau, dimpotrivă, cum minimalizează evenimentele. Destinul poetului stă sub semnul întâmplării, „cineva îmi schiţează în tuş destinul”, mărturiseşte Ioan, care îşi asumă efemeritatea, concordantă cu „gânduri străbătute de meteoriţi”. În aceeaşi notă de îndoieli asupra existenţei, poetul, care ştie formula ce comprimă timpul, rămâne tot copilul aflat la vârsta „de ce”-urilor: „de ce nu mor îngerii tată?”. Răspunsul este unul magistral: „pentru că Dumnezeu le-a legat veşnicia/ ca pe o piatră de moară între aripi”, de unde tragem concluzia că şi să fii înger nu e uşor, iar eternitatea poate deveni o povară.

În multe dintre poemele lui Ioan Barb observăm această dualitate, Dumnezeu-tatăl, iar la nivelul compoziţiei, de regulă, prima parte este rememorarea unei secvenţe biografice generate de amintirea persistentă a figurii paterne, ca, în partea a doua, locul tatălui să fie luat de Dumnezeu. Formula lirică se schimbă şi ea, trecându-se de la persoana a III-a şi imperfectul verbal, ca timp al rememorării, la persoanele I şi a II, folosindu-se monologul confesiv şi adresat, cum este şi în aceste două fragmente din acelaşi text: „s-au închis centrele de primire/ pentru sfinţi/ glumea tata când clopotul bisericii/ trăgea a mort/ (…) dar Tu îmi spui să nu mă întristez/ să părăsesc gândul cel rău/ în marea uitării dimineaţa şi la asfinţit.” (Scara lui Iacov). Relaţia cu divinitatea presupune şi avertismente, semne abia perceptibile ale unei eventuale apocalipse în care poetul să dispară: „Tu îmi aminteşti că zidurile minţii mele/ vor arde ca lemnul până la cenuşă deşertului”. Din familie este şi unchiul Sîmedru, un erou anonim, care, cu toată infirmitatea provocată de război, nu renunţă la speranţă, clădindu-şi casa de dimineaţă până seara şi bucurându-se: „Doamne, ce bogat sunt/ mort am fost şi acum sunt viu” (Spălarea oaselor).

Drumul poeziei lui Ioan Barb este un drum al Damascului, în variantă lirică, unde revelaţia există la nivel metaforic, iar accederea la sensuri devine posibilă doar printr-o continuă uimire. Nu ştim dacă lui Ioan Barb i-a pus Dumnezeu într-un săculeţ o porţie de veşnicie, la naştere, după cum el singur o spune, dar ştim că versurile sale, în registru solemn, grav, deschid perspective de interpretare fiecărui cititor în parte, ceea ce este apanajul unei poezii de bună calitate.

© 2007 Revista Ramuri